Pe potecile cu iarba inalta ale Bucegilor, in drum catre Varful Omu’, am vazut cea mai mare libelula.
S-a asezat in palma mea si ne-am imprietenit.
Iarba verde si inegal crescuta imi mangaia picioarele, simteam linistea din jur si era atat de frumos in sufletul meu.

Am lasat libelula sa imi stea in palma cat a vrut, nu aveam un aparat foto si voiam sa imi imprim imaginea ei pe retina pentru totdeauna, cu tot cu iarba inalta. Am reusit iata!

La Varful Omu’, crucea era inalta, dar nu destul pentru cei sapte ani ai mei.
M-am tinut cu mana de ea si doar instinctul m-a oprit sa nu fac un pas maaare ca de obicei in curiozitatea mea catre dincolo.

As fi cazut. Dincolo era haul.
Inca tinandu-ma de cruce am ramas cu picioarele pe postamentul de ciment si am contemplat Busteniul.

Inaltimea iti da puteri si te face sa crezi ca ai aripi.
Nu mi-era frica de inaltime.
Nu mi-era frica de faptul ca as fi putut sa cad in gol, ci ma infricosa linistea care s-ar fi asternut dupa cadere, ruptura de libelula care imi statuse in palma stanga pe drum.

Recunosc m-a speriat graba ce ma stapanea, curiozitatea nebuna pe care o am si astazi si tocmai de aceea am mai ramas cateva clipe acolo ca sa ma calmez si sa imi explic si sa ma impac cu frica, sa ii dau ei aripile mele si sa se topeasca in neant.

Publicitate